CELE OPT PRICINI DE NEPUTREZIRE A MORTILOR

Ce facem cu trupurile celor adormiti?

 

 In ultimul timp, tot mai des din necunoasterea Voi lui Dumnezeu si a unei intelegeri rational-economice a vietii si a mortii, multi crestini isi pun foarte serios urmatoarea intrebare:  “De ce noi nu putem sa ardem mortii?” Arderea trupului costa in jur de $1,500 si cea de ingropare ~8,000 (depinde de zona). Sunt familii care nu isi permit sa plateasca cheltuielile de inmormanare, si de aceea se vad nevoiti sa recurga la arderea trupului. Daca  ne unim vom reusi impreuna sa cumparam un teren pe care sa obtinem toate aprobarile necesare infiintari unui cimitir. In acest sens va rog sa-mi trimiteti un email la fr.octavian@gmail.com in care sa specificati ca doriti sa faceti parte din grupul celor interesati sa infiinteze un cimitir romanesc.

Dar de ce nu ardem trupurile? Poate ca ar fi totosi mai simplu si mai economic. Da, ar fi mai usor si mai ieftin insa nu ar fi bine. In gandirea omului contemporan prin educatia umanist ateista i s-a creat iluzia ca omul este  stapan peste propria existenta peste trupul lui, peste intreaga lui viata. Cu alte cuvinte fac ce vreau si nu da seama nimanui. Este drept ca Dumnezeu ne-a creat dupa Chipul Sau cu Ratiune, Vointa, Sentiment si cu un simt al libertatii care creaza eroi in toate neamurile. Nimeni nu are dreptul sa ne rapeasca acest drept! Dumnezeu si Sfanta Lui Biserica nu vrea sa ne inrobeasca sau sa ne ia libertatea de a decide, insa Bunul si Iubitorul de oameni Dumnezeu nostru asteapta sa ajungem sfanta intelegere ca fara El putem suprevietui asa de la o zi la alta, insa ne putem dobandi viata vesnica. Si cine isi doreste sa moara? Nimeni! Putin inteleg ca mantuirea nu este un premiu pentru buna purtare. Ca cine poate sa traiasca fara a pacatui? Cine poate sa nu faca nici o gresala inaintea lui Dumnezeu? Nimeni!

Si ce este mantuirea? Unire din propria decizie cu Dumnezeu. Noi suntem ai lui si El este al nostru, ca in Sfanta Taina a Nuntii. Barbatul si femeia de buna voie se daruiesc unul altuia fara a-si pierde libertatea. La fel si noi, pentru a ne maintui este necesar ca de bunavoie sa ne unim cu El prin Sfintele Taine ale Bisericii. La Sfantul Botez cantam:” Cati in Hristos V-ati botezat in Hrostos v-ati imbracat”, adica suntem ai lui Hristos. Toti cei ce ce suntem Botezati suntem nascuti din Apa si din Duh Sfant si suntem fii lui Dumnezeu. Deoarece doar cei nascuti din legatura legitima pot moasteni Imparatia Tatalui. Daca esti fiu, mostenesti si daca esti fiu sis tai in casa Tatalui nu mai faci doar voia ta, ci mai ales Voia Tatalui. Ce copil cuminte care vrea sa-si bucure Tatal nu va incerca sa-I implineasca voia in deplina libertate?

De aceea, fratilor in luminata intelegere a Sfintei Biserici noi suntem ai Lui rascumparati cu pretul Sfantului lui Sange: “ Stiind ca nu cu lucruri stricacioase, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din viata voastra desarta, lasata de la parinti, ci cu scumpul sange al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat si neprihanit”. (I Petru 1,18-19)

Si daca suntem ai Lui, nascuti prin libera voie ca fii ai Tatalui oare mai putem zice ca: “suntem liberi si facem ce vrem cu viata noastra?” Oare nu negam aceasta sfanta Legatura pe Dumnezeu a facut-o cu noi?  Si de aceea ni se cuvine noua sa facem Voia lui in ceeea ce priveste sufletele si trupurile noastre.

Si atunci sa ne ardem trupurile? Dumnezeu ne zice: “pamant esti si in pamant te vei intorce” (Facere 3, 19). Nu nu ardem trupurile in primul rand ca “sunt temple ale Duhului Sfant” (I Cor. 3,16; I Cor. 6,19) si vai de cel ce distruge templul Lui Dumnezeu! De aceea, noi îngropăm pe morti în mormânt înteleptul si răbdătorul lov zice: ”Tot pământul în pământ va merge, de unde s-a zidit” (34, 1, 15). Ca pildă vie avem pe Hristos, Care a fost îngropat si a stat în sânul pământului trei zile, făcându-se ”începătură învierii celor adormiti” (1 Cor. 15, 20);

Arderea trupului înseamnă nimicirea lui. De aceea cei ce îsi ard trupurile, după moarte, numai cei ce îsi închipuie că totul se sfârseste cu moartea si că după aceasta nu mai e nimic. Dar noi, crestinii ortodocsi, credem cu tărie în vesnicia sau nemurirea sufletului si în învierea trupurilor, adică în realcătuirea lor din elementele din care au fost compuse si în reunirea lor cu sufletul, pentru a fi judecate si răsplătite împreună cu sufletele cu care au si vietuit pe pământ (Sfântul Dionisie Areopapgitul, Despre ierarhia bisericească, VII, 1). Pentru noi există mântuirea sufletului dar si a trupului.

Introducerea incinerarii în societatile crestine a venit o dată cu ideile secularizante ale revoluţiei franceze, încercând să înlocuiască o practică milenară cu una nouă, căreia dorea să-i dea un simbolism deosebit de cel creştin. Incinerarea începe în cadrul Bisericii creştine cu anul 1874 când s-a construit primul crematoriu la Milano. De la această dată şi până în vremea noastră, numărul crematoriilor s-a înmulţit, incinerarea devenind o practică obişnuită în toate marile oraşe ale lumii cu îngrămădiri mari de populaţii. În majoritatea din acestea se practică mai ales pentru motive de salubritate şi urbanism.

În privinţa incinerării, Biserica Ortodoxă se bazează pe tradiţia milenară consacrată de aceasta care consideră că înmormântarea este practica corectă pe care ea trebuie să o accepte şi să o cultive socotind incinerarea ca pe o practică interzisă pentru credincioşii ei. Dacă ne referim la Biserica Ortodoxă Română, aceasta s-a pronunţat prin cel mai înalt for al ei, Sfântul Sinod, încă din anul 1928, în problema incinerării. Fiind pus în faţa unei atitudini ce trebuia exprimată, datorită atmosferei care se crease prin înfiinţarea crematoriului din Bucureşti, Sfântul Sinod, în şedinţa din 15 iunie 1928, a hotărât mai întâi următoarele:

1. Preoţii să prevină din vreme pe enoriaşi, atrăgându-le atenţia că, în cazul când cineva dintre ei ar voi să se incinereze, Biserica le va refuza orice asistenţă religioasă;

2. Înainte de oficierea slujbei de prohodire a unui mort, preotul respectiv să aibă grijă să se informeze pe lângă familia mortului, la care cimitir se va înmormânta cel decedat;

3. Celor ce totuşi au fost incineraţi sau se vor incinera să fi se refuze orice serviciu religios, atât la moarte, cât şi după moarte.

Problema incinerării a fost reluată şi în şedinţa Sfântului Sinod din 22 februarie 1933, în care s-a hotărât ca instrucţiunile formulate în şedinţa din 15 iunie 1928, cu privire la incinerare, să se comunice tuturor chiriarhilor spre a le pune în vedere preoţilor, în scopul aplicării lor.

Prin trup sufletul se manifesta si traieste, iar fara trup este intr-o stare de adormire. Este bine cunoascut in duhovnicia ortodoxa ca starea sufleteasca este usor vizibola prin expresiile pe care le exprimam prin trup fie vii sau adormiti suntem cu totul in expresia cea mai clara a starii sufletului.

 Parintele Cleopa Ilie ne invata ca sunt opt pricini de neputrezire a mortilor:

I. Prima pricina este atunci când veti gasi mort în groapa si carnea a putrezit toata, dar oasele stau prinse între ele ca la copacel. Acela nu-i sub blestem. Acela-i om tare din fire, care nu putrezeste 40-50 de ani. De aceea este asa.

II. Când vei gasi mort în groapa neputred si este exact cum l-ai pus, acela n-a putrezit din cauza pamântului. Este pamânt unde nu putrezeste mortul, daca nu-l muti. Acolo pamântul are chimicale si nu da voie sa putrezeasca nimic.

Aceste neputreziri sunt firesti, dar sunt si putreziri mai presus de fire:

III. Când vei gasi mort în mormânt neputred si carnea pe el este muceda ca buretele si alba, acela este om care a fost blestemat de dumnezeiestile pravile. El a avut canon mare la spovedanie pentru pacate mari si nu l-a facut.

IV. Când vei gasi mort în groapa neputred si este negru si umflat ca toba si partile dinainte nu-s putrede, iar cele dinapoi sunt putrede, acela este blestemat de preot sau de arhiereu.

V. Când vei gasi mort în groapa neputred si n-au putrezit nici hainele pe el, nici sicriul, nimic, nimic, si-i creste barba, cum s-a întâmplat la cel de la Husi, si-i cresc unghiile, acesta a facut nedreptati si a furat. Acesta nu putrezeste pâna nu-l dezleaga un arhiereu. Iar daca îl dezleaga si arhiereul si tot nu se desface, atunci el este blestemat de saraci, fiindca a luat avere de la saraci. Si pâna nu dau neamurile lui înapoi atât cât a luat el, nu putrezeste si tot în iad se munceste si nici arhiereul nu-l poate dezlega.

VI. Când vei gasi mort în mormânt neputred si pielea pe el este ca floarea de bostan, galbena, si limba-i galbena si îi cresc unghiile si-i creste barba si parul, acesta este sub anatema, sub cea mai grea pedeapsa a Bisericii. Acesta, din doua pricini este asa: sau a hulit pe Dumnezeu si pe preoti si s-a lepadat de credinta, sau a trait în preacurvie de gradul I – tatal cu fiica sau baiatul cu mama sa, adica incest. Acestia cad sub anatema, cea mai grea pedeapsa a Bisericii.

VII. Când vei gasi mort în groapa caruia nu i-a putrezit mâna sau piciorul, acela a lovit pe tatal sau pe mama sa si a amarât foarte tare pe parintii sai si a fost blestemat de ei si (nicidecum) nu s-a spovedit la duhovnic de acest pacat si nu a luat dezlegare, când era în viata.

VIII. Iar când vei gasi om neputred si-i usor ca o pana si miroase frumos tare, si-i foarte vesel la fata si face minuni, acelea sunt sfinte moaste, cum a fost si cu Sfântul Ioan Hozevitul la Ierusalim, care l-au gasit dupa 20 de ani, nu numai neputred, dar a facut si minuni.

Iata care sunt semnele la trupurile afurisite: sunt nedezlegate, sunt deformate si urâte, sunt greu mirositoare si prea puturoase, sunt umflate ca toba, provoaca spaima si cutremur privirii.

Iar la sfintele moaste sunt aceste semne: sunt nestricacioase, sunt binemirositoare, sunt uscate si usoare, sunt vesele la vedere, nu provoaca frica, ci bucurie duhovniceasca, izvorasc din ele felurite minuni.

Ce trebuie să facă creştinii cu morţii lor, de-i vor găsi pe ei neputrezi? Dacă unii nu vor putrezi din cauza alcătuirii tari a trupului lor, pe aceştia se cade a-i lăsa în mormânt mai mulţi ani, 10-20 şi chiar mai mult.

Cei ce nu vor putrezi din cauza pământului în care au fost îngropaţi, sau din cauză că au fost îngropaţi în vremea iernii, la locuri cu prea multă umezeală şi gheaţă, să-i scoată de acolo şi să-i mute în alte locuri mai zvântate, iar acolo vor putrezi nu după multă vreme. Iar dacă nici aşa nu vor putrezi, să se ştie că sunt sub blestem şi să cheme preotul sau arhiereul care i-a legat, spre a-i dezlega. Iar dacă a murit acel arhiereu sau preot, să roage pe moştenitorul acelora să-i dezlege şi să-i ierte.

Dacă cei neputrezi vor avea semnele arătate mai sus, înseamnă că au fost blestemaţi fie de arhiereu, fie de preot, de părinţi sau de dumnezeieştile Pravile ale Bisericii, şi atunci tot aşa să se procedeze: să fie chemat arhiereul sau preotul care l-a legat şi să-i facă moliftele de dezlegare. Iar dacă a făcut cel mort vreo nedreptate, neamurile lui să întoarcă acea nedreptate. Dacă nu au cu ce, să roage pe cei ce au fost nedreptăţiţi să ierte pe cel mort, care le-a făcut nedreptatea. Şi aşa legătura cea pusă asupra lui se va dezlega (vezi Nectarie al Ierusalimului înRăspunsurile cele asupra începătoriei Papei, fila 206).

Să se mai ştie că, de se va găsi cineva neputred şi i se vor citi moliftele cele de iertăciune de la arhiereu, şi tot nu se va risipi trupul lui, adică nu se va desface atunci, să fie încredinţaţi cei de faţă că acel om, când era viu, a făcut vreo mare nedreptate, şi de aceea nu se dezleagă trupul lui până nu vor plăti rudeniile acea nedreptate, iar atunci se va dezlega.
Iarăşi să se ştie că dacă cineva din oameni a fost afurisit pe dreptate şi după Lege de arhiereul sau duhovnicul său, iar el, nevrând să mai ceară dreptate, a murit aşa, după moartea sa de se va afla trupul lui neputred şi oasele desfăcute, atunci acel om nu mai are nădejde de mântuire, căci a murit călcând dumnezeieştile Pravile. Iar cel ce a murit şi se află nedezlegat şi neputred trupul lui după mai mulţi ani, acela prin trupul lui cere iertăciune şi, prin dezlegarea ce i se va face de arhiereu sau de preoţi, se dezleagă de afurisenie. Iar în clipa când se va fi dezlegat trupul de blestem, se izbăveşte şi sufletul din mâinile diavolului şi merge la lumină şi la viaţa de veci (Pravila Mare sau Îndreptarea Legii – gl. XL, p. 45).

Acestea de până aici fiind zise despre neputrezirea morţilor, despre semnele după care se cunosc pricinile neputrezirii lor, precum şi despre cele ce trebuie a face cei vii pentru cei morţi pe care îi vor găsi neputrezi, fiindcă mai întotdeauna pricinile arătate mai sus ale neputrezirii morţilor se întâmplă din cauza păcatelor şi a neîmplinirii canonului ce trebuie să facă omul în viaţa aceasta, este de folos a adăuga şi unele istorii adevărate în legătură cu cele arătate mai înainte.

În vremea Prea Sfinţitului Sofronie, Patriarhul Ierusali-mului, a murit un om mare şi cuvios cu viaţa, numit Eutropie. Iar când a voit Patriarhul să-l îngroape la mormintele cele obşteşti ale Bisericii celei mari din Ierusalim, a găsit acolo 20 de trupuri întregi şi nedezlegate. Dar necunoscându-se ale cui au fost acestea, a făcut priveghere Patriarhul şi toată Biserica, rugându-se lui Dumnezeu să le descopere taina lor. Deci Dumnezeu, ascultând rugăciunea lor, a deschis gura unuia dintre cei adormiţi, care a zis: „Noi am fost sfinţiţi şi clerici, şi pentru lumeşti griji am defăimat predanisita urmare a laudelor lui Dumnezeu, pentru care ne-au şi supus la nedezlegată afuri-senie”. Şi întrebând Patriarhul şi aflând că vreme de 20 de ani nu şi-au citit rânduiala, s-au făcut toţi cei sfinţiţi ce se aflau de faţă, împreună cu Patriarhul, chezaşi că vor împlini ei rânduiala ră-masă timp de 20 de ani a acelora, şi îndată s-au dezlegat trupurile lor.
Dar iată şi o altă istorie, mai aproape de noi. La anul de la mântuirea lumii 1785, vara, se afla la Sfânta Episcopie a Huşilor un monah cu numele Rafail, cu neamul slovean şi cu meşteşugul olar. El, lucrându-şi ziua meşteşugul său la olărie în ascultarea episcopiei şi luându-şi o pâine, merticul său, petrecea noaptea în dosul sfintei biserici, odihnindu-se întru morminte. Acest monah, în una din nopţi, a mers la Daniil, duhovnicul episcopiei, la uşa căruia făcând rugăciune, duhovnicul i-a deschis. Atunci el a zis: „Cinstite Părinte, un frate mort se vaită în mormânt; şi eu, auzindu-l, l-am întrebat ce are de se vaită. El mi-a răspuns că vai de creştinul acela care nu-şi mărturiseşte la moartea sa toate păcatele sale!”. Acestea auzind duhovnicul şi socotind că i s-au părut monahului toate acestea, mai ales că acela era socotit de toţi ca un neîntreg la minte, l-a dojenit şi i-a spus să nu mai spuie şi altora asemenea lucru. Şi aşa a ieşit monahul de la duhovnic, şi nici duhovnicul n-a mai spus cuiva de cele auzite.

Însă a doua noapte, monahul iarăşi venind la duhovnic şi asemenea spunându-i, acela iarăşi nu i-a luat în seamă cele spuse, ci dojenindu-l, l-a alungat, spunându-i că are năluciri, de vreme ce nimeni nu fusese atunci de curând îngropat în curtea episcopiei. Deci cu atât mai mult cei de multă vreme morţi nu pot să plângă şi să se vaiete. Atunci monahul cu smerenie a răspuns că el ce a auzit îi spune şi nu minte, şi aşa a ieşit.

Deci venind el şi a treia noapte şi spunând asemenea duhovnicului, şi duhovnicul iarăşi voind a-l depărta, el a adaos a-i zice: „De acum înainte însuţi vei da seamă înaintea lui Dumnezeu de sufletul acela!”.

Aceasta auzind duhovnicul şi îngrijorându-se ca nu cumva să fie într-adevăr vorba de o descoperire a milostivirii dumnezeieşti, spre a nu greşi lui Dumnezeu, a hotărât să descopere Episcopului lucrul acesta. Deci, după ieşirea de la dumnezeiasca Liturghie, venind duhovnicul înaintea Episcopu-lui Iacov (care mai pe urmă a fost Mitropolit al Moldovei), i-a povestit toate cu de-amănuntul. Auzind acelea şi mult mirându-se, arhiereul a poruncit duhovnicului să cheme pe monahul Rafail, spre a le arăta mormântul acela, şi totodată să înştiinţeze de cele petrecute pe moştenitorii mortului aceluia şi să-i îndemne să facă cele de cuviinţă pentru mort, spre a i se mijloci iertare.

Urmând dar duhovnicul poruncii arhiereului şi înştiin-ţându-se soţia şi fiul mortului, i-au făcut dezgropare şi au găsit mortul întreg desăvârşit, deşi era îngropat de mai mult de şase ani. Numele mortului acela era Ganciu, hagiu bulgar. Şi rugând femeia şi fiul lui pe arhiereu, a slujit arhiereul cu împreună-slujitorii lui dumnezeiasca Liturghie, apoi ieşind la mormânt, au scos trupul hangiului şi, făcând prohodul şi citind rugăciunile de dezlegare în genunchi, şi tot norodul ce era de faţă strigând cu lacrimi: “Doamne, miluieşte”, iarăşi l-au îngropat. Deci la împlinirea unui an după aceasta, iarăşi l-au cercat şi s-au găsit numai oasele goale. Martor la acestea toate a fost arhiereul Neofit Scriban, care la acea dată era ierodiacon slujitor la catedrala Sfintei Episcopii a Huşilor, şi ni le-a lăsat scrise ca pe o aşa de mare şi văzută dovadă a nemărginitei mile a lui Dumnezeu (vezi Pidalionul de Neamţ, f. 311).

Spre încheierea cuvântului, vă rog din inimă să nu uităm cele auzite în această predică şi să înţelegem din cele de mai sus cât de mare este mila lui Dumnezeu şi cât pot rugăciunile Sfintei Biserici şi dezlegarea arhierească să ajute celor ce au murit nepocăiţi şi nedezlegaţi de păcatele lor. Am arătat mai înainte că cel mort – care se găseşte neputred – prin trupul său cel neputrezit cere ultimul ajutor de la cei vii ai săi. Şi acest ajutor, după cum aţi văzut în cele ce am spus, se poate cere de la Prea Bunul Dumnezeu prin Sfânta Liturghie, prin rugăciunile şi dezlegarea cea de la arhierei şi duhovnici.

Prin întâia minune istorisită, care s-a întâmplat cu cei 20 de pe vremea Sfântului Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, ca şi prin aceea ce s-a întâmplat la Episcopia de Huşi, la noi în Moldova, la anul 1785, prin dezlegarea acelui hagiu bulgar, Ganciu, s-a adeverit iarăşi şi în chip văzut puterea cea dată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos sfinţilor Săi ucenici şi apostoli, precum şi urmaşilor lor, atunci când le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţinea, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23). Şi iarăşi când a zis: „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18, 18).

Deci, aducându-vă aminte de aceste cazuri, pururea să credeţi că darul lui Dumnezeu este prezent în Biserica lui Hristos şi lucrează, prin slujitorii Bisericii Lui, preaslăvite minuni. AMIN!

Este un mare adevar si o mare durere mai ales pentru noi cei din Nordul Californiei ca nu avem nici un cimitir romanesc. Rusi, greci, sarbi au cimitirele lor. Nu mai vorbim de catolici si alte confesiuni cu toti s-au unit si si-au cumparat o proorietate pe care au transformat-o in cimitir. In acest sens va invit sa va alaturati initiative parohiei noaste Invierea Domnului din Hayward care a in proiect in acest sens.

Va rog sa-mi trimiteti un email la fr.octavian@gmail.com in care sa specificati ca doriti sa faceti parte din grupul celor interesati sa infiinteze un cimitir romanesc.

 

Pr. Octavian